Agenda Strategică, 2020: Care sunt cele mai presante mega-tendințe de pe Agenda Internațională care trebuie abordate și în România pe termen scurt?
Maria Ligor:
- iliberalismele și intervenția hibridă, schimbările climatice, Germania și Marea Britanie, asertivitatea SUA și asertivitatea Chinei – și echilibristica aliaților
Una dintre cele mai semnificative evoluții politice ale ultimelor ani este emergența unui model politic fundamentat pe contestarea democrației de sorginte liberală, sub presiunea populismului și a demagogiei, a naționalismului și a extremismului. Polarizarea politică, media înregimentată, manipularea informației și adevărul alternativ, intoleranța față de adversarul politic, care este demonizat, apariția liderilor providențiali de care se leaga speranțe disproporționate sunt semne ele unei ere care pare să renască din cenușa unor ideologii apuse.
Alegerile europarlamentare de anul trecut au reprezentat din această perspectivă un examen important, pentru care electoratul european s-a mobilizat peste așteptări. S-a reușit astfel să se limiteze ascensiunea mișcărilor politice care amenință proiectul integrării europene, evitând, cel puțin pentru moment, deriva naționalistă. Pericolul însă nu a dispărut, niciuna dintre societățile care alcătuiesc Uniunea Europeană nu este imună la tensiunile induse de populism. Viziunile alternative asupra democrației se vor înfrunta de fiecare dată când vor fi dezbătute teme esențiale sau cu fiecare ocazie din calendarul electoral al Europei.
Translatată în planul relațiilor internaționale, asertivitatea crescută cu care este contestat modelul democratic de sorginte liberală contribuie la erodarea multilateralismului și a ordinii internaționale bazate pe reguli și principii convenite prin negocieri asociate acestuia.
*
relativizarea adevărului și vehemența cu care opiniile sunt decretate în mediul virtual creează un teren fertil pentru operațiuni de influență
Unul dintre vehiculele care contribuie la erodarea încrederii în modelul democratic liberal l-a reprezentat accesul generalizat și nediscriminat la tehnologiile informației și comunicării. Interconectivitatea instantanee a permis destructurarea până la dispariție a modelelor ierarhice de organizare societală, anulând autoritatea, inclusiv cea bazată pe cunoaștere. Relativizarea adevărului și vehemența cu care opiniile sunt decretate în mediul virtual creează un teren fertil pentru operațiuni de influență. Interferența în alegerile din SUA sau din Europa, dar și în contextul referendumului pentru Brexit, exacerbarea crizelor, a divergențelor, polarizarea și intoleranța sunt exploatate operativ de actori externi, cum este cazul Agenției Ruse de Cercetare a Internetului (Internet Research Agency) sau de companii precum Cambridge Analytica.
Acest tip de intervenție hibridă este de așteptat că va continua, se va diversifica și va deveni mai sofisticată, odată cu creșterea exponențială a capacității de învățare a algoritmilor, în general a AI și de creare de conținut de tip deep-fake punând și mai mult în pericol coeziunea socială.
*
Schimbările climatice, principala tematică globală aflată în atenția opiniei publice sunt unul dintre cele mai grăitoare exemple ale apetenței în scădere pentru metoda negocierilor multilaterale. Retragerea SUA din Acordul de la Paris, urmată de rezultate limitate ale COP25 de la Madrid (2019), pe fondul divergențelor cu marile economii emergente (China, India, Brazilia), sunt premise mai degrabă negative pentru progres substanțial pe termen mediu și indică un context complicat pentru următorul summit dedicat combaterii consecințelor schimbărilor climatice care va avea loc la Glasgow în 2020. Cu toate acestea, mobilizarea societății civile care reclamă acțiune urgentă generează suficientă presiune pentru ca acestă problematică să continue să domine agenda globală.
Pentru UE, sub impulsul noii Comisii, urmează o perioadă de precizare a măsurilor care decurg din angajamentele de mediu ambițioase asumate și a căilor de a le atinge, grupate în noul Pact Verde și în Fondul de Tranziție Echitabilă. Confruntată cu deficitul de interes al administrației americane, UE își asumă leadership-ul internațional în acest domeniu, urmărind cooperarea cu țările terțe pentru punerea în practică a acordului obținut la Paris la COP-21.
*
se simte nevoia unui exercițiu de introspecție, care, în condiții ideale, să genereze răspunsuri în legătură cu viitorul proiectului european
În Europa, atenția va fi captată de evoluțiile politice din Germania, unde epoca Merkel se află la zenit, și de cele din Franța, în anticiparea unor alegeri prezidențiale dificile în 2021. Este de urmărit modul în care se va articula în acest context relația franco-germană, se va revigora Triunghiul de la Weimar cu Polonia, se vor reevalua interesele și alianțele intraeuropene și se va redefini echilibrul de influență din UE după plecarea Marii Britanii, într-o perioadă în care președinția Consiliului Uniunii Europene va fi exercitată succesiv de primele două țări ca mărime și putere din UE.
După ce mai bine de un deceniu UE a fost nevoită să gestioneze o succesiune de crize, culminând cu divorțul de Marea Britanie, nu este de mirare că se simte nevoia unui exercițiu de introspecție, care, în condiții ideale, să genereze răspunsuri în legătură cu viitorul proiectului european. Conferința privind viitorul Europei, pe care liderii politici au anunțat-o pentru 2020-2021, poate reprezenta un cadru pentru acest exercițiu, cu valențe ritualice, de reafirmare a valorilor comune și a solidarității în jurul aprofundării integrării. Pe de altă parte, orice temă majoră abordată la nivel european (cum ar fi și negocierile asupra Cadrului Financiar Multilateral) sau național poate induce divizare și exacerba apetitul pentru confruntare, într-un context politic volatil, polimorf și fragmentat.
Unul dintre elementele care completează puzzle-ul geopolitic este criza leadership-ului politic european pe fondul căreia are loc schimbarea de garnitură la vârful instituțiilor UE. Noua Comisie și liderii din Parlamentul European, alături de statele membre, au de găsit soluții la probleme recurente, cum ar fi criza migrației, extinderea (inclusiv complicata relație cu Turcia) sau urgența climatică, dar și la implicațiile noii ere digitale în economie, societate și pentru locul însuși al Europei în competiția globală.
*
În următoarele luni, și ani, este nevoie nu doar să se clarifice relațiile complexe și complicate cu Marea Britanie, atât în cadrul negocierilor pentru un nou acord cu UE, dar și, așa cum este de așteptat, relațiile bilaterale ale britanicilor cu fiecare dintre foștii parteneri europeni. Suntem, de pildă, în așteptarea unui nou Tratat de prietenie cu Germania, între alții. Dar și a unui posibil Consiliul de Securitate European, care să reconecteze strategic Regatul Unit la marile puteri de pe continent. Deși frontul european și-a conservat solidaritatea în cadrul negocierilor pentru Brexit, este posibil și probabil ca de la anumit punct să apară semne ale unei competiții între interesele actorilor europeni luați individual în raport cu Marea Britanie.
În ceea ce-l privește, Regatul Unit își va dubla eforturile de aprofundare a cooperării (aș îndrăzni să spun chiar integrării) în cadrul lumii anglo-saxone, nu numai prin codificarea relației speciale cu SUA într-un acord bilateral ambițios, dar și prin atenția specială pe care este de așteptat să o acorde relațiilor cu Canada, Australia și Noua Zeelandă, precum și prin relansarea Commonwealth-ului, în ansamblu.
*
reconfirmarea angajamentului transatlantic pentru NATO este vitală pentru securitatea Europei, dar și a Statelor Unite
Ordinea internațională emergente tinde se se articuleze în jurul rivalității sino-americane (“the great decoupling”, pentru unii). Încurajată de creșterea spectaculoasă a economiei și a ponderii în economia globală, China își testează de ceva vreme instrumentele de influență globală, utilizând cooperarea pentru dezvoltare, de pildă, sub forma proiectelor din cadrul Inițiativei Belt and Road, investiția masivă de resurse și atenție politică pentru domeniul tehnologiei IT, al inteligenței artificiale și deep-learning, precum și consolidarea fără precedent a capacității militare. Declarativ, rămâne atașată multilateralismului, poate și pentru a scoate în evidență contrastul cu schimbarea de ton, metoda și azimutul din politică externă americană. În practică, este nevoită să-și definească strategia de răspuns la presiunea americană.
Pe ansamblu, se înregistrează o dispoziție mult mai asertivă din partea SUA de a-și revendica și exercita rolul de hegemon, amenințat de ridicarea Chinei și, într-o măsură mult mai limitată, de interferențele rusești. Oricât de manifeste ar fi fost semnele dispoziției și acțiunilor Kremlinului de a crește instabilitatea în rândul adversarilor occidentali, îngrijorarea americană rămâne legată de evoluția strategică a competiției cu China, așa cum transpare din modalitatea de impunere a unui nou regim de relații comerciale, din presiunile care însoțesc saga Huawei în Europa și America de Nord, din lansarea initiațivei Blue Dot, care concurează BRI, sau din politica de îndiguire a expansiunii militare în Marea Chinei de Sud. Rivalitatea, se pare inevitabilă, cu China vizează planul economic, al noilor tehnologii, al securității, dar mai ales modelul alternativ de organizare social-politică.
Asertivitatea americană se manifestă nu doar în relație cu competitorii, ci și cu aliații care sunt constrânși să gestioneze consecințele unor decizii luate de partenerii transatlantici în logica rivalității globale cu China. Divergența de viziune și abordare (inclusiv a apărării colective) între Administrația americană și aliații occidentali este în creștere, în timp ce se înregistrează un grad mai mare de convergență politică între Washington și guverne din Europa Centrală și de Est, ceea ce pe ansamblu poate induce mai multă fragmentare la nivelul UE. De aceea reconfirmarea angajamentului transatlantic pentru NATO este vitală pentru securitatea Europei, dar și a Statelor Unite.
Doctrina America First asociată de unii cu tentația izolaționistă, element cheie al viziunii cu care președintele american se înscrie în cursa pentru realegere, deschide posibilitatea unor actori cu proiecție regională cum ar fi Rusia (care a inițiat procesul de pregătire a tranziției la vârf) sau Turcia să-și consolideze pozițiile strategice în vecinătate (Orientul Mijociu, Nordul Africii, dar și Europa de Est). Alianța ideologică dintre Casa Albă și Israel va continua sa dea tonul poziționării față de Procesul de Pace și de conflictul cu Iran, față de care, într-o logică geopolitică, Uniunea Europeană rămâne să pledeze pentru reguli asumate în formate multilaterale.
*
Un mai mare grad de coincidență a viziunii multilateraliste există între UE și celălalt partener nord-atlantic, Canada, angajată după mai bine de zece ani în competiția pentru un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Relația economică cu statul arctic, codificată in cadrul CETA (Comprehensive Economic and Trade Agreement) reprezintă referința (aspirațională) pentru un viitor acord cu Marea Britanie.
În fine, relațiile transatlantice însemnă mai mult decât relațiile cu cei doi aliați nord-americani, incluzând și relațiile cu America Latină, un continent în plină frământare, cu valuri spectaculoase de schimbare ideologică de la stângismul de acum 10-15 ani la dreapta asertivă instalată în Brazilia, și inapoi la peronism în Argentina, pe fondul generalizării protestelor socio-politice din Bolivia și Chile, și a crizelor din Venezuela și Nicaragua.
Maria Ligor este diplomată de carieră. În prezent este ambasadoarea României la Helsinki. În 2016 a condus Departamentul pentru Relațiile cu românii de pretutindeni. A ocupat postul de ambasador al României în Canada (2013-2016) și în Spania (2006-2011). A mai ocupat funcţia de Director General pentru Afaceri Europene (2003-2006), având în responsabilitate atât relaţiile României cu Uniunea Europeană, cât şi relaţiile bilaterale cu statele membre şi alte state europene. Din 2012, este membră a Consiliului Guvernatorilor al Fondului European pentru Democrație.