Strategia de Țară. Experiența din foresight – Radu Gheorghiu: Dezvoltarea unei viziuni de țară. Repere ale infrastructurii sociale necesare


România are nevoie de o viziune de țară, de un reper care să supraordoneze în primul rând numeroasele strategii sectoriale. Ce este însă o viziune de țară și cum poate fi elaborată aceasta? – Radu Gheorghiu, Institutul de Prospectivă


  • explicații din seria Strategie de Țară, documentare fundamentală a Forumului Strategic – open think tank proiectat să asigure continuitatea unui amplu proces de gândire strategică în sensul ‘strategiei de țară’

România are nevoie de o viziune de țară, de un reper care să supraordoneze în primul rând numeroasele strategii sectoriale. În absența acesteia, strategiile vor rămâne, cu mici excepții,  orientate pe termen scurt sau mediu, reactive, iar nu anticipative, fără energia necesară unei construcții sustenabile;  iar gradul de coerență dintre strategii va fi în continuare redus, fiind practic imposibilă o corelare doar orizontală a acestora.

Ce este însă o viziune de țară și cum poate fi elaborată aceasta?

Viziunea este reperul transformării

O viziune este o imagine dezirabilă și realistă asupra viitorului unui sistem, fie acesta o organizație, un sector, o regiune sau o țară. Viziunea descrie o destinație dincolo de mici îmbunătățiri sau corecții, o destinație care are valoare evidentă, iar atingerea sa implică un anumit tip de transformare.

Viziunea include, prin natura sa, o doză de profeție auto-înfăptuibilă, o îndrăzneală de a întreprinde. În același timp, viziunea trebuie să fie bazată pe o înțelegere a direcției de schimbare a lumii.

Cel mai adesea, o viziune este o întâlnire cu viitorul, construcția anticipativă a unui model câștigător într-o lume pe care o întrezărim. 

Când viziunea este clară, direcțiile de acțiune devin evidente

Realismul viziunii nu înseamnă că toți pașii atingerii sale trebuie să fie cunoscuți, ci doar că transformarea propusă inspiră, deschide paradigmatic către un spectru de acțiuni ale unuia sau ale mai multor actori. 

În planul politicilor publice, identificarea și prioritizarea acțiunilor face obiectul unui demers distinct, cel de planificare strategică, în care se setează obiective și intervenții în spațiul unor resurse date. De obicei, viziunile nu pot fi operaționalizate într-un singur ciclu de programare, deoarece transformările profunde, structurale presupun explorare, învățare, schimbări comportamentale. De aceea, este preferabil ca orizontul de timp al unei viziuni să fie cel puțin dublu față de cel de programare, respectiv de aproximativ 15 ani la nivelul unei țări.

Viziunea de țară trebuie să transceadă diversitatea opțiunilor actuale

Elaborarea unei viziuni de țară are provocări specifice. În primul rând sistemul vizat, respectiv țara, este unul foarte complex, ceea ce ridică problema numărului de dimensiuni vizate. Nu ne dorim să avem am un “pom de Crăciun” al aspirațiilor, dar nici să colapsăm într-o singură dimensiune sectorială. Singura modalitate de a depăși această dilemă este ca viziunea să producă un salt paradigmatic al modelul de dezvoltare a țării, iar acest model să fie bazat pe, dar nu limitat la, explorări ale viitorului dezirabil la nivelul unui spectru de domenii ale vieții (mobilitate, energie, educație, locuire, mediu etc).

În al doilea rând, inerent, o viziunea de țară trebuie să se nască și să se mențină ca referință într-un spațiu de diversitate ideologică. Crearea unui spațiu neutru de co-creare, a unui proces larg incluziv, sistemic și sistematic orientat către termenul lung sunt premisele minim necesare pentru transgresarea opțiunilor pe termen mai scurt ale unui partid sau ale altuia.

Aceasta nu înseamnă că procesul de creare a viziunii este unul înăbușitor pentru politic, ci din contră, poate reprezenta sursa pentru inițiative și chiar platforme politice, o fabrică de steaguri pentru reînnoirea agendei politice a României.

Viziunea este în oameni

Formatul uzual al unei viziuni este cel al unui document relativ compact, care prezintă un set de aspirații si pilonii asociați schimbării. Ca formă, viziunea poate avea o variantă mai sobră, destinată adesea integrării în documente oficiale și o versiune mai inspirațională, destinată comunicării largi.

Dincolo însă de document ca depozitar, viziunea constituie o reprezentare care se construiește în mintea oamenilor. Participanții la procesul de cocreare sunt cei care: negociază înțelegeri comune despre prezent, își fac explicite asumpțiile despre viitor, își exprimă temerile/ incertitudinile, explorează scenarii de evoluție, construiesc aspirații, testează și depășesc propriile propuneri.

Viziunea se naște dacă are loc transformarea în oameni, o alchimie a înțelesului comun, iar aceasta este probabilă doar într-un proces dedicat, sistematic de dialog mulți-cu-mulți, nu în simple colectări de idei.

Un proces de co-creație presupune în primul rând elaborarea și implementarea unei metodologii coerente, care să integreze tehnici de foresight dedicate pentru: scanarea orizontului, testarea consensului asupra tendințelor, construcția scenariilor explorative, a scenariilor normative etc. În al doilea rând, procesul necesită o facilitare atentă, capabilă să asigure atât dinamica dialogului, cât și consolidarea treptată a cunoașterii explicite.

Incluzivitatea dialogului, participarea diversă a actorilor cheie, experților și chiar a cetățenilor este importantă nu doar pentru generarea de conținut, ci și pentru creșterea acceptabilității rezultatului la nivelul diverselor comunități și chiar creșterea mobilizării pentru viitoarea acțiune. Nu în ultimul rând, participarea la un exercițiu de foresight are implicit și un efect formator, participanții învățând a gândi în termeni de tendințe, incertitudinii, scenarii posibile etc. Beneficiile de proces în cazul participării largi pot depăși adesea cu mult simpla atingere a obiectivului de stabilire a viziunii.

Calitatea rezultatelor și mobilizarea adecvată a actorilor cheie depinde în bună măsură de capacitatea de a dezvolta treptat o comunitate de oameni interesați,  o comunitate care depășește un singur exercițiu consultativ, care dezvoltă treptat valori comune legate de gândirea prospectivă și își constituie un sentiment al apartenenței, al relevanței într-un demers important pentru țară. O astfel de comunitate poate fi privită ca una concentrică în funcție de gradul de implicare/participare, pornind de la un nucleu de 100, spre 1000, 10.000 și peste, dacă includem participanții în consultări online.

O viziune vie este evolutivă

Faptul că o viziune, prin natura sa, vizează termenul lung nu înseamnă că exercițiul de construcție se ține o singură dată și apoi urmează 15 ani de implementare fără revizuire. Din contră, cel mai bine este ca viziunea să fie actualizată cel puțin la fiecare 5 ani, din patru considerente: (a) lumea se schimbă, iar asumpțiile despre context trebuie actualizate; (b) învățăm din propriile acțiuni și blocajele întâmpinate; (c) o comunitate deja educată să co-creeze își îmbunătățește capacitatea de a genera idei transformative, (d) energia care inspiră acțiunea diversă trebuie revigorată.

Pentru a avea o viziune vie, comunitatea celor 100-1000-10000, Ochiul României, trebuie să fie periodic mobilizată printr-un program de foresight pe domenii, care să alimenteze actualizarea strategiilor sectoriale și să pregătească saltul paradigmatic la nivelul viziunii de țară.


Radu Gheorghiu este membru fondator și președinte al Institutului de Prospectivă.