Pentru întărirea administrației publice prin profesioniști cu simțul datoriei, cu sens al istoriei și al responsabilității servirii binelui comun.
– in memoriam Mihnea Constantinescu
Filon Morar:
Pe 18 noiembrie 2019 s-a împlinit un an de când ambasadorul Mihnea Constantinescu nu ne mai poate îndruma, fie că e vorba de echilibrarea unei strategii naționale, fie de definirea unei poziții diplomatice la Bruxelles, fie de un sfat personal. A trecut un an de când omul Mihnea Constantinescu nu mai este alături de cei cărora le-a fost prieten și mentor. Ne-a lăsat însă ceva inestimabil: gândul „oare cum ar fi făcut față Mihnea acestei situații, cum ar fi reacționat, ce decizie ar fi luat?”
Vedem în jur instanțe dese în care administrația publică este sub presiune. Sub presiunea internă a propriilor sincope și disfuncționalități, dar și sub cea externă a colonizării politice. De pidă, cum ar fi văzut Mihnea Constantienscu depozițiile diplomaților americani în controversatul caz în care o chestiune de politică internă, de poziționare politică și de campanie electorală ar fi prevalat, așa cum se presupune în cazul relației șefului statului lor cu Ucraina, în fața unei chestiuni de strategie de politică externă a SUA și de geopolitică regională și globală. Diplomați de carieră și diplomați de strânsură, sunt deopotrivă chestionați de Congres. Ultimii deveniți recent ambasadori sau decidenți în Departamentul de Stat și aducând un spirit tranzacțional, „pragmatic”, din lumea de afaceri sau din firme de avocatură, din care provin. Primii, profesioniști ale căror cariere vor fi probabil afectate de presupusele mașinațiuni ale protagoniștilor care îi coordonează.
Chestiunea esențială este cum își corectează constant un regim democratic astfel de posibile derapaje și revine în matca sa axiologică definitorie. Pentru asta trebuie să aibă instituții, specialiști și un cadru legal care să susțină credibil un proces de reflecție, autocorecție și ajustare. Dacă o democrație consolidată se confruntă cu aceste probleme, cum reverberează acest subiect în România, la 30 de ani de construcție democratică, 8 alegeri și 7 alternanțe la guvernare.
Este suficient să te plimbi pe culoarele oricărui minister din România și vei observa că numărul miniștrilor privind încrezător din ramele tablourilor etalate pe culoare aproape îl egalează pe cel al anilor scurși în perioada post-decembristă. Efemeritatea miniștrilor are efecte instituționale mai profunde decât găsirea următorului loc pentru înșirarea imaginilor lor pe pereți deveniți neîncăpători. Dar nu este nici cauza tuturor inadvertențelor și neconcordațelor.
O maladie a democrației liberale în contemporaneitate este faptul că decidenții politici pot ceda tentației de short-term-ism, de vedere cu faza scurtă, în epoca dezvolărilor tehnologice rapide și a accesului facil la informație diversă. Aceasta se suprapune peste mutații în regimuri democratice fragilizate de alternanțe dese la guvernare și alegeri anticipate însoțite de instabilitate politică și lipsă de continuitate strategică, de crize ale reprezentării politice.
Provocarea de gestionare internă a deficitului de credibilitate și încredere a politicului este amplificată de alternative politice la democrațiile liberale, care propun modele de guvernare hibride, ce se dovedesc funcționale tocmai prin senzația de stabilitate, continuitate, ordine, chiar dacă vin cu prețul limitării (mai subtile) a unor libertăți pe care au înțelepciunea să nu le îngrădească total, ci doar cât să le îngăduie să mențină controlul social și să genereze o oarecare dezvoltare economică.
I. Fragilizarea administrației prin colonizare politică
În aceste condiții de vulnerabilizare a politicului, mai ales în democracții emergente sau neconsolidate nu ar trebui susținută drept contrapondere credibilizarea și eficiența administrației publice, care, la rândul său, să fie un sprijin pentru factorii de decizie politică? Percepția asupra reprezentării depinde în regimuri democratice fragile probabil de paradoxala și defazata „profesionalizare” a politicii și deprofesionalizare a administrației. Ar fi vorba de „profesionalizarea” politicii prin capturarea ei de grupuri structurate care o controlează impenetrabil și deprofesionalizarea administrației prin infiltrarea și destructurarea ei sub influența politicii. O politică „profesionalizată” în sensul actual – cu oameni care par rupți de societate, vorbesc un jargon propriu și par că se reprezintă mai degrabă pe sine decât pe cetățeni – pare să fie la amurg, cu președinți și parlamentari ajunși la putere în multe părți din lume tocmai pentru că nu sunt politicieni. Acceptând că nu sunt simpli demagogi, acești nou-veniți sunt marcați la rândul lor de insuficiențe, poate în primul rând de tentația improvizației sub steagul fals al inovației sau al aventurismului politic.
Dacă în democrații neconsolidate politicul pare în bătaia vântului electoral și consecința adaptării este „pragmatismul”, ce ascunde nu rareori translucid populismul, atunci soluția pare a fi întărirea administrației publice. Cum? Un răspuns simplu la noi ar fi fost: prin mai mulți Mihnea Constantinescu în administrația publică. Prin profesioniști cu simțul datoriei, cu sens al istoriei și al responsabilității servirii binelui comun. Cu atât mai mult cu cât percepția politicului ca pavăză pentru cei corupți și lance de atac împotriva adversarilor prevalează în fața celei a servirii interesului comun. Administrația are nevoie de formarea și menținerea unui corp de profesioniști care, independent de intemperiile politice, să urmeze proceduri și să aplice legi impartiale, protejând interesele cetățenilor. Aspirația ar fi spre birocrați cărora nu le este teamă să ia decizii în sfera lor de competență, care să aibă idei și inițiative, să spună și explice nivelului politic că unele lucruri nu pot fi făcute iar altele trebuie înfăptuite sau altele trebuie făcute altfel. Nefiind aleși, aceștia nu trebuie să aibă mai multe puteri decât politicienii, care au sprijinul popular și legitimitatea alegerilor pentru definirea de politici publice și strategii testate electoral, dar nu trebuie nici reduși la statutul de simple instrumente la cheremul curentului dominant al zilei.
Altfel spus, ar trebui luată în calcul protejarea administrației de imixtiuni neavenite, prin proceduri și reguli care nu pot fi schimbate ușor sau lăsate la îndemâna aleatoriului. Dacă politicul este impredictibil, administația publică trebuie să fie osatura de rezistență, continuitatea și predictibilitatea statului în relația de contract social cu cetățenii. Avatarurile politicului trebuie îndiguite de consolidarea instituțiilor, pentru a limita marja de abuziv și riscul de destabilizare, prin (re)profesionalizarea administrației. Un model de profesionist care a știut să sfătuiască cu rol moderator sfera politicului a fost, din nou, Mihnea Constantinescu. Într-o situație de dilemă etică și deontologică precum cea din SUA (aparenta condiționare a sprijinului politic și militar american de o presupusă favoare privind investigarea fiului unui contracandidat la alegeri), Mihnea Constantinescu ar fi procedat apărând interesul național, făcând tot posibilul ca diplomația să nu fie un instrument folosit într-un sens ce nu îi este destinat.
Dacă politicienii sunt responsabili electoral, administrația publică are responsabilități instituționale și juridice. Ce nu are în legitimitate publică, administrația ar trebui să aibă în forță competenței. Administrația publică implementează viziunea politică. Trebuie să o facă împreună cu politicul, nu sabotându-l, dar nici preluând servil ceea ce ar putea contraveni interesului general. Dacă politicul poate fi tentat de rezultate imediate și de biruințe strălucitoare electoral, birocrația trebuie să mențină balanța consecințelor pe termen lung, convergența obiectivelor politice cu principiile și interesele non-circumstanțiale. (Un diplomat bun într-un sistem democratic funcțional va trebui să chestioneze decidentul politic dacă acesta ar vrea să condiționeze sprijinul politic al țării și obiectivele naționale de o investigație într-o țară străină a unui adversar în competiția politică internă.) Nu beneficiul politic sau personal este preocuparea administrației, ci obiectivele naționale. Dar tehnocratul nu va îndrăzni, cel mai probabil, să apere de pe poziții profesionale, legale și etice principii și valori și nu va avea forța de a rezista ingerințelor dacă este pus într-o situație de dependență ontologică cronică. Totuși, politicul nu trebuie demonizat prin idealizarea birocrației. Aceasta din urmă are problemele sale, de a căror rezolvare depinde și transformarea pozitivă a sferei de decizie politică.
Patologia paraliziei administrației
Tarele administrației publice din România descrise mai jos ne sugerează dimensiunea blocajului într-o birocrație vulnerabilizată, care se teme să consilieze corect decidenții, în care funcționarii devin blazați sau uită care este menirea lor. Acestor tare le trebuie găsite remedii prin proceduri și reglementări interne, plecând de la cunoașterea simptomelor.
Patologia plafonului mic: zborul la joasă altitudine pentru a nu fi reperat de radare. Atitudinea generală este a riscului minim, iar ținuta este încovoierea: numai cine muncește greșește. În genere, trebuie să fii sau să te faci cât mai mic pentru a supraviețui furtunilor politice și turbioanelor instituționale. Lipsa de profil, de păreri, de principii este percepută ca un avantaj. Asigură supraviețuirea și chiar poziții înalte. Ajuns sus, asiguri plutirea, nu navigarea cu direcție. Ești flexibil, te consulți și asculți, amâni decizii până acestea nu mai sunt necesare sau nu deranjează. Nu așa poate fi regăsită demnitatea de a fi civil servant, de a fi în folosul comunității.
Absența culpei + Cerința de servilitate: poți să greșești profesional zilnic, dar nu poți să „greșești” față de politic. Incompetența este tolerată, inacțiunea nu este penalizată. Greșeala capitală este doar cea a inadecvării politice a acțiunii în instituții. Ești imun atâta timp cât nu inoportunezi politicul. Or, administrația publică este datoare să spună adevărul nivelului politic. Acesta poate lua deciziile pentru care este apoi răspunzător. Logica nu trebuie răsturnată: administrația nu trebuie să construiască argumente care să servească legitimării unor decizii politice discutabile legal sau strategic. Pentru birocrați responsabilitatea trebuie să fie profesională; politic răspund oamenii de partid.
Aneantizarea responsabilității prin inundarea în hârtii: în aceste condiții nu mai există frica de a greși. Aceasta ar presupune o cultură a responsabilității, absentă când culpa profesională este atrofiată până la dispariție ca gen. Or, greșelile sau inacțiunile administrației sunt trecute cu vederea. La fel de rare precum cometele sunt cazurile de demitere din cauza greșelilor sau omisiunilor în administrație. Așteptarea nu este de performanță, ci de obediență. În plus, responsabilitatea este disipată până la aneantizare prin semnăturile formale ale cvasi-totalității decidenților pentru orice demers. Scopul inițial al Memorandumurilor interne și al altor forme de comunicare instituțională este deturnat de la scopul central de a genera garanția de calitate și cel secundar de informare orizontală și verticală asupra acțiunilor întreprinse prin crearea unei mașinării greoaie în care nimeni nu mai este responsabil din moment ce a semnat toată lumea pentru toate hârtiile. Efectul final este un formalism anihilant care dă impresia de acțiune, dar, în fond, inhibă atât gândirea inovativă, cât și acțiunea pe termen lung, soluțiile durabile. În plus, formalismul inutil acaparează nejustificat timp și energii limitate, deraiate astfel de la obiective reale.
Deviația de la normă ca formă de inadaptare: îndepărtarea de la ce este comun, de la linia de plutire acceptată general te indică drept un inadaptat: nu știi și nu înțelegi mersul lucrurilor. Ești reperat ca un corp străin, și marginalizat. Ești anacronic într-un peisaj inerțial dacă arăți inițiativă, chestionezi presupoziții sau propui acțiuni împotriva curentului. Mediocritatea, rutina și plecăciunea tind să fie răsplătite.
Să treacă valul: lasă-te dus de curent până o să ajungi în ape mai line. Este vorba de așteptare ca răspuns la instabilitatea și incoerența politică. Doar că orizontul așteptării este împins tot mai departe și speranța de normalitate dispare în timp. Totuși, pentru cei politizați din administrație, sistemul de spoil system le asigură o perspectivă când patronii se întorc la guvernare. Între timp, locul în administrație este doar o minimă gestionare în așteptarea vremurilor bune – i.e. „alor noștri”.
Fluiditatea legislativă: Nisipurile mișcătoare ale politicii sunt însoțite de fluiditatea legislativă. Modificarea frecventă a cadrului legislativ invită incertitudinea in ecuație și, implicit, sporește marja de aleatoriu în instituții. Interpretarea cadrului legal lasă loc îndeplinirii în sensul dorinței.
Economia de efort: E vorba de faptul că inițiativa, care încapsulează de cele mai multe ori noul, presupune efort. Efort de conceptualizare și de aplicare. Efort de a gândi răspunsuri la situații concrete. Or, economia de efort, politica efortului minim este mult mai comodă și preferabilă într-un sistem care încurajează doar gestionarea situațiilor, peticirea găurilor, nu soluționarea optimă a problemelor.
Tirania celor 100 de cuvinte: fiecare specialitate este firesc să își creeze o sferă proprie de unde să își revendice importanța, cel puțin pentru exteriorul „ignorat”, și confortul asigurător al propriei relevanțe. Efectul final al suprafolosirii unor expresii înghețate este același formalism gol și ambiguitatea formelor geometrice ale piramidei valorilor reale. Stăpânirea artei combinării „cuvintelor cheie” poate ține loc, la nivelul aparențelor, de competență și chiar de acțiune, amintind de șabloanele limbii de lemn din comunism.
Nivelarea gravitațională: Nu e bine să ai inițiative. Dacă ești prea bun creezi un contrast față de restul, iar asta te transformă în balast. Trebuie să înveți să „cazi” la nivelul general. E mai ușor să te supui gravitației decât să faci efortul să zbori. Ești tras în jos mai ușor decât poți tu să îi tragi pe alții în sus. Totuși, fiecare direcție din instituțiile publice se sprijină pe circa 20% din personal, aceștia fiind cei care fac, de fapt, munca. Restul de 80% se străduie doar să facă discrepanța dintre majoritatea pasivă și minoritatea lucrătoare mai puțin vizibilă, dar nu mai puțin reală.
Armata de strânsură: Asemenea armatelor medievale, instituțiile sunt populate și de mulți mercenari sau de oameni veniți din tot felul de domenii, cu pregătiri variate, uneori nerelevante pentru ceea ce fac. Mulți sunt aduși de valurile succesive și repetate de miniștri. Unii își crează ulterior o legitimitate prin acumularea de diplome obținute la fără frecvență sau la învățâmânt la distanță (într-adevăr, la mare distanță de învățământ). Alții, foarte puțini, devin prin muncă și practică adevărați profesioniști. Ține însă mai mult de conștiința fiecăruia și de capacitățile sale decât de un sistem obiectiv de selectare și de formare profesională.
Egala îndreptățire; relativizarea și confuzia valorilor: colegii dintr-un birou și dintr-o instituție își cunosc valoarea și capacitățile prin interacțiunile lor la muncă. Dacă cineva din interior este promovat artificial în fața altora sau cineva din afară este parașutat fără a avea competențele necesare, se va deschide o cutie a Pandorei cu dorințe și aspirații care nu vor ține cont de valorile și capacitățile reale, ci de manipularea abilă a sistemelor paralele de promovare a „oamenilor mei” în locul „oamenilor tăi” și de judecăți de tipul „dacă X a fost pus director (știm prea bine cât și ce poate și cine l-a pus), eu pot să fiu cel puțin director general”. Un efect imediat este relativizarea sistemului recunoscut de valori, lipsa de încredere și de respect în ierahia instituțională, dacă nu este recunoscută și ca o ierarhie de valori.
Logica răsturnată a organigramelor: poziții pentru oameni, nu oameni pentru posturi. De regulă, fiecare ministru își alcătuiește propria organigramă, ca primă amprentă asupra instituției pe care o va conduce. Uneori o va schimba, cu o periodicitate chiar și anuală. În fond, și premierii schimbă cel mai adesea structura guvernelor. Ar trebui căutați oameni potriviți pentru poziții, nu create poziții „servite” pentru oameni nepotriviți. Ar trebui să respectăm tradițiile instituționale și continuitățile susceptibile să aducă predictibilitate și eficiență. Schimbările structurale trebuie să fie exclusiv răspunsuri necesare de adaptare față de mutații reale din societate sau din mediul internațional.
Cine vă recomandă: într-un serial celebru întrebarea „cine vă recomandă” era cheia angajării (pentru un post, de altfel, fictiv). Corolarul: lipsa de încredere că sistemul – public, dar și cel privat – funcționează pe criteriile meritului și eficienței. La rândul său, aceasta acționează ca inhibator al performanței. Colonizarea administrației de către palierul politic nu presupune doar nepotism, ci și subordonare, lipsă de calitate, de motivație, conducând spre cvasi-paralizie, auto-handicapare și deformarea scopului instituțiilor.
Rețeaua de solidaritate și transferul de avantaje: din comunism am moștenit, sub justificarea supraviețuirii, reflexul folosirii avantajul funcției publice sau a poziției în societate pentru beneficii private. În plan mai general, ești măcelar, dai o halcă de carne profesorului care îți meditează copilul să ia examenul de admitere. Dacă percep că sistemul funcționează în această cheie, mulți își construiesc o rețea de convertire în avantaje personale a puterii instituționale sau a rolului pe care îl au în comunitate. Se construiesc astfel rețele paralele și informale de tranzacționări neoficiale între cetățeni, care parazitează și paralizează relațiile sociale și relațiile cetățenilor cu instituțiile.
II. Construirea credibilității administrației publice
Acestea ar fi doar câteva dintre formele de manifestare a pervertirii și deformării rolului administrației de la locul pe care îl ocupă în onorarea contractului social. Corupția, care dizolvă vătămător țesutul social, erodează încrederea inter-personală și în instituții, împiedică dezvoltarea economică și subminează adesea securitatea națională și stabilitatea regională, nu este favorizată doar de complicitatea oneroasă dintre politic și sfera de afaceri oligarhică, dar și de adăugarea la aceasta a instrumentalizării instituțiilor publice, a slăbirii și deturnării lor de la servirea intereselor întregii comunități. Prea adesea însă ne limităm la a descrie plastic problema, fără a face pasul următor. Nu ar trebui să ne ia încă 30 de ani pentru narațiuni descriptive când acțiunile prescriptive se impun de mult. Ce se poate face pentru a avea un corp profesionist în administrația publică?
În primul rând, trebuie plecat de la premisa că această transformare așteptată de societate ar fi pur și simplu o adecvare care ar merge în sensul realizării potențialităților date de integrarea în comunitatea instituțională și de valori europeană, care la rândul ei, reprezintă un model global. La nivel național mai este nevoie de o întrepătrundere benefică a voinței politice cu o conștientizare a demnității și a dorinței de schimbare a administrației, ca și de sprijinul societății.
Concret, parte a soluției ar putea fi:
- curmarea culturii scurtăturii, a tentației excepționalismului și a privilegiilor, prin standardizare și respectarea normelor de selectare, evaluare și promovare în administrație;
- limitarea sferei de intervenție necuvenită, prin proceduri clare și sancțiuni aplicate compartamentelor deviante;
- asociații profesionale care să fie pavăză reală împotriva imixtiunilor, împreună cu un cadru legislativ revizuit;
- evaluări periodice și autentice ale performanței în instituții;
- elaborarea de planuri de carieră: perspectivele birocraților să depindă de studiile, de nivelul lor de implicare, de pozițiile ocupate și de complexitatea sarcinilor încredințate;
- departamentele de resurse umane nu trebuie reduse la statutul de anexe ale cabinetelor ministrului și ale unor secretari de stat, ci să opereze exclusiv pe criterii omologate, generale, fără excepții;
- stagii de pregătire și perfecționare pentru administrație;
- introducerea obligativității în administrația publică a cursurilor de etică și deontologie profesională, precum și a cursurilor de management și gestionare a carierei;
- audit periodic al instituțiilor;
- cursuri specializate în explicarea conceptului de civil servant;
- descentralizarea deciziei – nu toate deciziile trebuie luate de vârful piramidei.
Nu toate deciziile sunt de resortul miniștrilor sau al secretarilor de stat și nu toate problemele au dreptul să le consume timpul limitat. Trebuie să existe un protocol clar asupra circuitului de aprobare al documentelor. În avalul deciziilor, trebuie instituit un mecanism de urmărire a aplicării lor. Rolul principal, ignorat în noianul de noi inițiative, toate urcând nediscriminat spre vârful decizional, al eșaloanelor superioare ale administrației ar fi de a urmări și de a asigura aplicarea adecvată a deciziilor adoptate. Altminteri munca este sisifică nu numai în accepțiunea dificultății sarcinii, dar și a inutilității. Efectul pervers al operațiunii de a tot urca bolovanul sortit rostogolirii fără rost în același loc este că nivelurile de aplicare din administare nu se vor concentra pe aplicarea programelor agreate, ci vor aștepta definirea noile direcțiuni și proiecte, mai ales în condițiile instabilității guvernamentale. Nivelul de sus al administrației nu ar trebui împlicat în simpla gestionare a situațiilor sau doar în reacția la crize, ci de gândire strategică, însoțită de acțiune eficientă. Aceasta trebuie acompaniată de prioritizare, de așezare a logosului înainte praxisului: nu trebuie să ne investim în zeci de inițiative lunar. Măsura succesului este dată de abilitatea de a selecta prioritățile reale și de a urma aplicarea strategiilor de realizare a obiectivelor decurgând din identificarea liniilor prioritare de acțiune (nu din constanta lor redefinire haotică și dizolvantă).
Numirile și eliberările din funcții ar trebui făcute pe baza unor criterii de competență, de vechime, de performanță profesională. Posturile de conducere de la nivel de șef serviciu și director adjunct până cel puțin la cel de director general ar trebui ocupate prin concurs, ceea ce ar reduce din aria de discreționar și ar întări nivelul de lucru. Mai mult, ar trebui poate decis longitudinal că în ministere doar un secretar de stat poate fi numit politic.
De pildă, pentru a evita numiri în posturi drept sinecuri, Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să aibă un procentaj general de doar 10-20% de numiri politice în funcțiile de ambasadori sau de consuli generali, recunoscând potențialul de bună reprezentare a unor oameni de valoare din mediul politic, academic sau de afaceri, dar limitând aria de abuziv. Mai mult, ar trebui convenit că doar diplomați de carieră ar trebui numiți, de pildă, la misiunile pe lângă organizațiile internaționale sau în capitale cheie – e.g. în țări cu care avem parteneriate strategice. Pentru a fi trimis la post într-o misiune diplomatică sau consulară trebuie îndeplinite criterii care să prevină numiri de acoliți politici din primării până la cabinete de potentați ai vremii.
Regulamentele interne de funcționare a instituțiilor nu ar trebui să fie ușor de modificat. De pildă, după adoptarea unui statut coerent al corpului diplomatic și consular, acesta nu ar putea fi schimbat decât în anumite condiții – e.g. prin note explicative și de fundamentare, prin consultarea asociaților profesionale, prin evaluarea impactului asupra întregului sistem și prin avize multiple.
Modele cu putere de inspirație
Săptămâna aceasta Mihnea Constantinescu ar fi implinit 58 de ani. Chiar dacă a fost un model de diplomat și de civil servant prea puțini din afara domeniului său îl știu. Pe bună dreptate, iar asta nu doar datorită decenței și modestiei sale. Ci și pentru că, în normalitate, pe birocrați nu trebuie să îi știi după nume, ci după acțiunea pe care o aștepți în mod legitim de la ei. Serviciile lor în interes național sunt de-personalizate. În ceea ce îl privește pe Mihnea Constantinescu, moderația sa, sensul direcției și devotamentul în servirea binelui comun, verticalitatea, politețea și cumsecădenia sa ne pot ghida încă și ne pot inspira pentru o consolidare a administrației publice care să modeleze și genereze comportamente corecte în societate, indiferent de turbulențele politice. Un model de administrație publică responsabilă și competentă este un proiect ce se poate realiza cu gândul la modele excepționale și cu fapte care să răspundă nevoii de a crea excelență și de a susține acțiunea coerentă a statului – așa cum a făcut-o profesionistul Mihnea Constantinescu de-a lungul a aproape trei decenii. Se poate începe cu așezarea pe baze mai bune a diplomației, care trebuie să rămână un corp de elită al administrației.
Mihnea Constantinescu a împărtășit în ultimii săi ani de viață credința că una din amenințările majore, existențiale este „improvizația perpetuă, care ne poate pierde ca țară”. Este, într-adevăr, destructurarea și starea de frunză în bătaia vântului. Parte a soluției este ieșirea din logica de path dependency, reflecția onestă asupra stării actuale și construirea conștientă și constantă a unei administrații publice profesioniste, responsabilă în fața politicului și societății, dar capabilă să tempereze porniri emotive, circumstanțiale și să introducă raționalitate în procesele decizionale și de gestionare a afacerilor publice. O astfel de administrație ar putea fi un exemplu pentru cetățeni, un aliat al societății, un partener respectat al politicului, un factor de echilibru și un garant al legalității.
O astfel de diplomație și acțiune publică pentru binele comun a sprijinit în întreaga sa viață Mihnea Constantinescu. Obiectivul trebuie să fie schimbarea paradigmei, din a fi în bătaia vântului în a avea vântul în pânze, prin adiționarea eforturilor individuale într-o direcție cu sens axiologic și istoric, inclusiv printr-o administrație publică capabilă să suțină un astfel de efort transformator pe termen lung.
O astfel de acțiune nu ar fi decât o armonizare necesară cu situația favorabilă fără precedent din istoria noastră, cu împlinirea promisiunilor și a oportunităților actuale de dezvoltare și transformare deschise după integrarea euro-atlantică a României. La 30 de ani de la cotitura-ruptură istorică din 1989, după progrese politice și economice de netăgăduit în tranziția post-comunistă, cursul bun al istoriei trebuie dus mai departe: ar fi momentul adâncirii reflecției și ar fi un timp bun al acțiunii asupra rolului și schimbării decisive a administrației publice.
Fără instituții naționale responsabile, eficiente și transparente e greu nu numai să să avem o democrație funcțională prin care să înfăptuim așteptările și să realizăm aspirațiile cetățenilor, dar și cu care să contribuim constructiv la relații internaționale de pe poziția aparteneței la o comunitate ancorată în valori solide și instituții viabile.
18 noiembrie 2019
Filon Morar este diplomat de carieră din 2000. A fost conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. A participat la misiuni internaţionale în Irak, Georgia, Afganistan, R. Moldova, Sudan, Algeria şi Libia. În prezent este şef al Departamentului Afaceri Politice al ONU din Kiev, Ucraina.
Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.