- Agenda Strategică, 2020: Ce tendințe/ probleme din Social / Guvernare trebuie abordate în România pe termen scurt – și cum?
- Claudiu Tufiș: civilizarea politicii, guvernare pentru cetățeni – și export de democrație în regiune
actualizare 2021
Din punctul meu de vedere principala problemă rămâne, în continuare, aceea a reparării relației dintre cetățean și stat. Și pentru asta trebuie lucrat la ambele echipe:
- La nivelul cetățeanului este nevoie de o educație mai bună privind structura instituțională, principiile acesteia, responsabilitățile fiecărei instituții în parte, relațiile și fluxurile dintre acestea etc. Lipsa educației în acest domeniu este responsabilă, în parte, de lipsa de încredere generalizată, dar și de o atitudine excesiv de critică. Așteptările populației sunt, sau par a fi, exagerate în raport cu ceea ce trebuie și pot face instituțiile statului. Această educație trebuie făcută și prin sistemul de învățământ (cu schimbările în ceea ce privește educația civică, lucrurile par să meargă în direcția corectă), dar trebuie să ajungă și la adulți. Nu știu care e cea mai bună metodă pentru a doua parte.
- La nivelul instituțiilor soluția ține în primul rând de performanța acestora: îndeplinirea sarcinilor, predictibilitate, reducerea/absența scandalurilor. Și de aici se merge pe diverse dimensiuni, de la practicile de angajare/ promovare în instituții (ceea ce ține de implicarea politicului) până la tratament egal (ceea ce ține de formarea și acceptarea unui cod de conduită în interiorul acestor instituții) și până la evaluare sistematică a performanței acestor instituții.
Dincolo de această “meta-problemă”, aș mai adăuga, pe baza experienței ultimului an:
- Cum reducem / eliminăm diferențele de acces la serviciile statului între diverse categorii de populație, diferențe care au fost vizibile mult mai clar în acest an? Nu avem încă o discuție consistentă despre aceste lucruri. Discutăm în mici grupuri, fiecare în zona lui, dar nu există o încercare de a integra aceste discuții și de a genera un proiect național în această direcție.
Trei tendințe:
1. Relația dintre actorii politici. Poate părea ciudat că este prima temă pe care o ating, dar este parțial responsabilă pentru situația în care ne aflăm și fără îmbunătățiri radicale în această zonă nu se poate construi nimic altceva. În istoria sa post-comunistă (nici în interbelic situația nu a fost semnificativ mai bună, dar nu are rost să mergem 100 de ani în trecut) România nu a avut niciodată elite politice care să știe să coopereze altfel decât punctual și cu pistolul la tâmplă. De la Iliescu și minerii săi, prin Năstase și disprețul său pentru aproape oricine altcineva, prin belicosul Băsescu, care s-a luat la trântă cu toți parlamentarii în același timp, și până la practica des folosită a distrugerii imaginii unui oponent prin plimbarea acestuia cu cătușe în fața camerelor de luat vederi, politica din România pare să fi fost jucată fie în varianta de sumă nulă în care nu poți câștiga decât dacă oponentul politic pierde, fie în varianta de sumă nulă în care partidele câștigă în timp ce cetățenii pierd. Mult prea lăudatul Pact de la Snagov nu a fost decât un exemplu rar de cooperare la presiunea actorilor externi.
Efectele acestui stil de a face politică au fost dezarmante. Politicienii și-au format în 30 de ani o cultură “organizațională” din care respectul, cooperarea, negocierea aproape că lipsesc. În fuga după avantaje pe termen scurt au inclus în jocul politic structuri instituționale care au fost afectate de scandalurile politice, astfel încât instituții precum Parlamentul, Curtea Constituțională, forțele de ordine, Autoritatea Electorală Permanentă, Institutul Național de Statistică, sindicatele (pentru a da doar câteva exemple, din zone extrem de diverse) au ajuns să creeze un reflex pavlovian de respingere în mintea multor cetățeni. Mai mult, pentru mulți dintre cetățeni, politicienii s-au transformat din clasă politică într-o castă ermetică, în care de cele mai multe ori accesul se cumpără prin intermediul afacerilor și al banilor și care a început să își transfere avantajele în familie, către următoarea generație.
Cum? Nu sunt sigur că am un răspuns. Dar stilul de interacțiune dominant acum trebuie schimbat, într-unul care să aibă la bază respectul reciproc (fie și disimulat) și care să recompenseze negocierea și compromisul, nu agresivitatea și răzbunarea. Polarizarea politicienilor a dus la polarizarea cetățenilor, la generarea unor falii, definite politic, care se adâncesc și riscă să distrugă puținul potențial de cooperare din societatea românească.
2. Relația cetățeanului cu statul / calitatea guvernării. Este, probabil, principala sursă de nemulțumire pentru cetățeni în prezent. Nu cred să existe instituție, a statului sau privată, cu care cetățeanul să interacționeze frecvent și care să nu sufere de un imens deficit de încredere. Educația, Sănătatea, Justiția, Siguranța Publică, Băncile, Mass Media, Parlamentul, Guvernul, toate înregistrează scoruri foarte mici de încredere. Și nu e deloc surprinzător, de vreme ce exemplele privind activitatea acestor instituții sunt preponderent negative, de la aplicarea inegală a legii la ignorarea nevoilor cetățenilor sau malpraxis-uri mușamalizate și până la disprețul evident al unei părți semnificative a funcționarilor publici pentru cetățenii pe care se presupune că îi deservesc. În absența încrederii în astfel de instituții țesătura socială se rupe. Astfel de exemple contribuie la colectarea deficitară a taxelor de către ANAF, la incidența crescută a cazurilor în care cetățenii își fac dreptate singuri, dar și la abandonarea spațiului politic public de către cetățeni prin lipsa de participare politică minimală.
Din fericire, aceasta este o problemă care are o soluție clară deși dificil de implementat: îmbunătățirea performanței în relația statului cu cetățeanul, îmbunătățirea calității guvernării. Mecanismul este simplu: rigurozitate în aplicarea legii, combinată cu o sancțiune suficient de dură pentru a forța ieșirea dintr-un cerc vicios și intrarea într-un cerc virtuos. Și aici, ca și la tendința anterioară, este nevoie de un “jump-start” – este nevoie de o mână de actori politici suficient de “inconștienți” încât să își asume o serie de inițiative ce au potențialul de a îi transforma în paria în rândul actorilor politici. Cum îi găsim și cum îi plasăm în punctele cheie? Nu știu. Personal am avut o fărâmă de speranță în USR și PLUS, dar experiențele de la Colectiv și până acu mi-au demonstrat că era nejustificată.
3. Calitatea democrației. Inițiative academice (Varieties of Democracy; Global State of Democracy Indices), dar și provenind din zona privată (EIU Index of Democracy) arată că pentru anumite componente ale democrației România este în prezent într-o poziție similară cu cea a unor țări în urma cărora s-a aflat pe mai toată durata tranziției (Cehia, Polonia, Ungaria) și într-o poziție mai bună decât a multor alte țări din zonă.
Aici cred că România are un ușor avantaj în plan regional, pe care ar trebui să îl joace înțelept atât în relația cu Uniunea Europeană, ca posibil mediator pentru Balcanii de Vest, cât și în relația cu Statele Unite ale Americii, ca posibil exportator de democrație în zona extinsă a Mării Negre. Această perspectivă ar oferi României un rol de jucat în politica externă din zonă, căci până acum se pare că acesta lipsește și nici nu am văzut multe inițiative în această direcție, cu excepția Summit-ului Celor Trei Mări din 2018. Contextul internațional din ultimii zece ani a devenit favorabil pentru o Românie mai activă în zonă, însă trebuie să facem singuri pasul înainte, nu ne va mai trage nimeni de mânecă și nu ne va mai împinge nimeni de la spate, precum în 2007.
Mai mult, aici nu doar statul, ci și societatea civilă ar putea juca un rol important. În ultimii ani oricine a putut remarca un reviriment al participării civice, care a permis evitarea unor accidente anti-democratice ce ar fi putut deturna traseul României în direcția urmată de Ungaria sau Polonia. Exportul de democrație va avea mai multe șanse de succes dacă se va face nu doar prin actori statali, ci și prin societatea civilă. Pentru aceasta, însă, este nevoie ca societatea civilă din România să își extindă în mod activ rețeaua de colaborare către organizațiile din țările din zonă.
Claudiu Tufiș este conferențiar universitar doctor, profesor asociat, și șef de departament, la Facultatea de Științe Politice din Universitatea București – și consultant pentru diferite organizații internaționale și locale